Îngrășământul cu azot este un îngrășământ unitar cu azot (N) ca componentă principală, aplicat solului pentru a oferi plantelor nutriție cu azot. Este clasificat în șase categorii pe baza grupurilor care conțin azot-: îngrășăminte cu azot amoniacal, de amoniu, azotat, azotat de amoniu, amidă și cianamidă. Ureea, datorită conținutului său ridicat de azot, este soiul principal. Fiind cel mai utilizat îngrășământ chimic la nivel global, îngrășământul cu azot afectează direct randamentul culturilor prin promovarea sintezei proteinelor și a fotosintezei; totuși, utilizarea excesivă poate duce cu ușurință la poluarea cu azot și la acidificarea solului.
Producția de îngrășăminte chimice cu azot se bazează pe sinteza amoniacului. După ce procesul Haber a fost industrializat în Germania în 1909, sulfatul de amoniu a fost principalul curent în anii 1940 și 50, azotat de amoniu a fost adăugat în anii 1960, iar ureea a devenit treptat soiul dominant din anii 1970 încolo. China a produs bicarbonat de amoniu pe scară largă în anii 1980. În 2018, o echipă de la Academia Chineză de Științe a descoperit că factorul de creștere GRF4 poate îmbunătăți utilizarea îngrășămintelor cu azot din culturi. Academia de Științe Agricole din Fujian a obținut o reducere cu 20%-30% a aplicării de îngrășăminte cu azot și a crescut randamentul în culturi precum citrice și orez prin reglarea aprovizionării cu azot anorganic în sol. Se estimează că capacitatea globală de producție a îngrășămintelor cu azot va ajunge la 113,4-120 milioane de tone până în 2026. Din cauza restricțiilor la export, prețurile interne din China sunt mai mici decât cele de pe piața internațională.
